De ce m-am oprit? Vreun instinct al poetului din mine a descoperit o altă imagine poetică, un alt cuvânt, un paradox portretizând o experiență cotidiană intervenind să oprească traficul inspirației (nu spun din acel moment pentru că aș introduce o confuzie) sau pentru că, recitind (și eram mulțumit), tocmai ceea ce terminasem, penița ,,pulverizase” un fel de abur de cerneală cu parfum de rozmarin pentru-a ascunde, în teatru schimbările dificile de decor se fac sub un nor de ceață, pregătirea altei pagini? Pauza m-a ajutat să navighez, respectuos ca un oaspete, într-o direcție neprevăzută, grație cuvintelor aflate pe punctul să-și topească gheața: Cuvintele puternice nu pot fi niciodată stinse. Pentru mine, puternic înseamnă și îndrăzneț, iar îndrăzneala poate veni și din frumusețea, suplețea neașteptată a unei metafore, ea funcționând pe principiul atracției, inventivității și aspirării forței cuvintelor; îndrăzneț poți fi chiar și în moarte, adică poezie am terminat cu tine. Asta o spun cu o expresie amară (dacă m-ai putea vedea, distinse cititor?). Dar să-mi continui lecția de scris, fără a-i da tristeții forma unui tablou de pus pe perete neterminat și fără a ști dacă puterea și durerea posibilităților ei, haosul din sentimente au ceva în comun cu negativitatea sau cu întocmirea unui testament agățat, ca o oglindă, pe o sfoară de cânepă. Scriu și-mi descopăr urmele: cicatrici existențiale, exasperate, perisabile, care nu ezită în a mă întreba: ,,Tu n-auzi marea cum se zbate-n noi, zbuciumul ei?, ecou galopând, galopând...” Ce șansă va mai sângera în mine să le aud vocile: vocile mărilor, vocile ca proteste active pentru care nu a existat niciun ajutor, asemenea vocilor frânte ale acestor mari poetese alegând să se piardă în ,,actul poetic” al sinuciderii: Marina Țsvetaeva, Sylvia Plath, Ingrid Jonker, Unica Zürn, Alejandra Pizarnik, Anne Sexton, Francesca Woodman, Amelia Rosselli. Câteva voci poetice și tot atâtea morți violente. S-o mai adaug și pe Gini, cum o alinta tatăl său pe Virginia Woolf? Unele dintre ele nu doar că au fost contemporane, dar s-au și sinucis la vârste apropiate; numai Tsvetaeva vine de la finele secolului XIX. Doar amintindu-le numele și simt că mă confrunt cu enigma unui act extrem și cu o cufundare într-o lume amețitoare care scoate la iveală defectele ireparabile ale unui a fi liber două zile acasă, pentru disperare, și a fi trei zile într-un spital de boli mintale, citând-o aici pe Anne Sexton.

Alejandra Pizarnik, într-unul dintre jurnalele sale, scrie că nu tânjea după o sinucidere, ci după o înstrăinare totală de sine: ,,Vreau să exist dincolo de mine: cu cei întrupați. Vreau să exist așa cum sunt: ca o idee fixă. Și totuși, caut noaptea poemului. Mă gândesc doar la corpul tău, dar refac corpul poemului meu ca cineva care încearcă să-și vindece propria rană. a ales ca mod de desfacere a eului, o supradoză de barbiturice. Să fie actul scrisului o alternativă de sinucidere și nu ,,o intrare, mă sprijin acum pe Paul Valéry, în pădurea fermecată a Limbajului cu scopul expres de a se rătăci, de a se încânta de rătăcire, de a căuta răscruci de semnificație, ecouri neprevăzute, întâlniri mai necunoscute, fără a se teme nici de ocolișuri, nici de surprize, nici de întuneric?” Poate de aceea a fost cunoscută și pentru lucrul îndelungat și obsesiv pe o tablă mică, locuia pe atunci la Paris, de obicei pe o singură poezie pe rând, epuizând posibilitățile acesteia înainte de a trece mai departe, ștergând un cuvânt într-o zi, înlocuindu-l a doua zi, rearanjând versurile (cel mult o duzină, probabil tot ce încăpea pe tablă) micilor sale poezii lapidare cu o grijă obsesivă care a fost ascunsă de datoriile lor evidente față de suprarealism și scrierea automată. ,,Mă voi ascunde în spatele limbajului / și de ce mi-e teamă” îți mărturisește Alejandra Pizarnik incapacitatea de a-și exprima stările interioare. Un fapt amintindu-mi de acea peșteră argentiniană unde, în mare parte femei ar fi acoperit un perete cu imagini negative ale mâinilor lor: după ce și-au pus palmele pe stâncă, au suflat asupra lor, printr-un tub făcut din os, tulpină de stuf sau bambus, pigment de sulfat într-o-nghețare în tăcere. ,,Dar tăcerea este sigură. De aceea scriu. Sunt singură și scriu. Nu, nu sunt singură. Este cineva aici care tremură.” Să fi fost sufletul său încă nepregătit de călătoria printr-un abis de emoții provocate de dragoste, singurătate, spaime, nebunie, angoase dar săpând galerii în căutarea limitelor „indescriptibile” ale vorbirii umane?

Scriu toate acestea în timp ce-mi sosește cartea scriitoarei Angèle Paoli, în care propune iubitorilor de literatură un dialog intim și simbolic cu poetesele amintite mai înainte și care au răspuns vibrațiilor subconștientului făcând din moarte, fără vreun motiv, un curent subteran constant în viață, până le-a răsunat în propriile urechi elegia, propriul cântec de doliu. Și mă-ntreb: să fi fost o-ncercare de-a experimenta moartea în cele mai sfâșietoare forme ale ei, căutarea începând dintr-un trecut plin de amintiri sau dintr-un prezent dovedit ireversibil din care rămăsese doar protestul? Și care i-ar fi fost puterea acestuia, de n-au reușit să dezlege adevăratul de fals? Abundența sentimentelor, incertitudinilor, întrebărilor, educația, conflictelor interioare când nici grupul de prieteni, nici dragostea, nici singurătatea nu le mai erau de ajutor? Pentru mine rămâne singularitatea operelor lor, vocația literară ca stație inițială sau finală. Îmi mobilizez intuiția răsucindu-mi șapca frigiană, mă gândesc că relațiile de putere care se desfășoară în adâncul intimității mele s-au desfășurat și-n interiorul intimității acelor poetese, la alteritatea intolerabilă, uneori un dușman pe care trebuie să-l analizez, să-l descriu dar să nu-l neutralizez, ceea ce și ele au făcut, numai că ele și-au dorit o măsurare a ceva numit „Miezul de nesfârșit al nopții” iar eu o măsurare a nemăsurabilului în ochii mei. Valabilă rămâne întrebarea: este dorința noastră fără remediu?