Luntrea lui Haiavata

                                              Henry Wadsworth Langfellow

 

– ,,Dă-mi, Mesteacăn, a ta coajă,
Coaja-ți albă, o, Mesteacăn,
Tu ce stai în vale,
Peste unda apei repezi!
Vreau din ea să-mi fac o luntre,
Și cu ea ușor să lunec
Printre maluri, peste ape,
Ca o frunză-ngălbenită,
Ca și florile de nufăr!

Leapădă-ți mantaua albă,
Dă-mi-o mie, o, Mesteacăn,
Vine iarăși vremea caldă,
Soarele-ncălzește aprig,
Nu mai ai de ea nevoie!”

Iată ce striga-n pădurea
De pe malul Taquamenaw
Haiavata-n dimineața
Când în stoluri adunate,
Păsările laolaltă
Luna Frunzelor o cântă,
Și din somn trezit, deasupra,
Spune soarele: – ,,Sosit-am!
Sunt mărețul Ghizis, soare!”

S-a înfiorat de groază,
De la vârf la rădăcină,
Singuraticul mesteacăn,
Dar răspunse,-oftând cu jale:
– ,,Fie-ți voia împlinită,
Smulge-mi haina, Haiavata!”

Și atuncea Haiavata
A făcut din coaja albă
A semețului mesteacăn
Câte-o tăietură-adâncă,
Una pe sub ramuri, alta
Jos, deasupra rădăcinii,
De țâșni afară zeama;
O crestă apoi de-alungul,
Și-ajutându-se de icuri,
Scoase de pe trunchiul reavăn
Coaja în fâșii, cu grijă.

– ,,Dă-mi, o, Cedrule puternic,
Ramuri verzi și mlădioase,
Ca să pot să-mi fac din ele
Luntrea mea mai de nădejde!”

Se cutremură de groază
Vârful cedrului cel falnic,
Glas de cruntă-mpotrivire
Străbătu întreg frunzișul,
Dar plecându-i-se în fața-i,
Zise cedrul: – ,,Haiavata,
Taie ramurile mele!”

Și tăind din cedru ramuri,
A făcut din ele-o ramă,
Le-a-ndoit ca două arcuri,
Strâns prinzându-le la capăt.

– ,,Dă-mi și tu, Molid, a' tale,
Rădăcini cu vână tare,
Ca să pot lega cu ele
Luntrea mea, să nu pătrundă
Pic de apă înăuntru!”


S-a cutremurat de groază
Până-n rădăcini molidul,
În răcoarea dimineții,
Dar, smerit plecându-și fruntea,
Zise: – ,,Ia-le Haiavata!”

Smulse din pământ, cu grijă
Firele de rădăcină,
Și cusu cu ele coaja
De mesteacăn peste ramă.

– ,,Brad semeț, tu dă-mi rășină,
Ca să pot cu ea s-acopăr
Cusăturile făcute,
Pic de apă să nu intre
Înăuntrul luntrei mele!”

Ca prundișul de pe malul
Apelor învolburate,
A foșnit îmbrăcămintea
Neagră-a bradului din codru.
Dar șopti, oftând cu jale,
Și vărsând amare lacrimi:
– ,,Ia-mi rășina, Haiavata!”

Strânse-atuncea Haiavata
Picurile de rășină
Și lipi cu ele luntrea
Să nu intre apa-ntr-însa.

– ,,Dă-mi, Arici, a' tale ace,
Toate dă-mi-le, tu, mie,
Brâu pestriț cu ele-oi face
Pentru luntrea mea măiastră,
Iar în față îi voi prinde,
Drept podoabă două stele!”

Supărat, spre Haiavata
Se uită ariciul, totuși,
Stând pitit în văgăună,
Acele-și zvârli afară
Mormăind poate spre dânsul:
– ,,Strângeți-le, Haiavata!”

Adunând de jos, cu grijă,
Acele-aruncate-n iarbă,
Le vopsi cu zemuri roșii,
Galbene și verzi de boabe,
Și împodobi cu ele
Luntrea, brâu pestriț făcându-i,
Iar în față – două stele.

Iată cum, pe malul apei,
În desișul de pădure,
Și-a durat măiastra-i luntre
Iscusitul Haiavata;
Și purta în ea întreaga
Taiană-a codrului și viață
Luntrea asta minunată:
Ușurința coajei albe,
Mlădierea rădăcinii
Și tăria crengii crude.
Și se legăna pe apă
Ca o frunză-ngălbenită,
Ca și florile de nufăr.

N-avea vâsle Haiavata,
Dar nici nu avea nevoie;
Gândul îi slujea ca vâslă,
Cârma îi era voința;
Ori și când și ori și unde
El putea cu ea răzbate.


Când sfârși,-l chemă pe Cvazind
Și îi spuse: – ,,Acum, m-ajută
Ca să curăț fundul apei
De butuci, bușteni și pietre”.

A sărit în apă Cvazind,
Și-notă în ea întocmai
Ca o vidră, ca un biber,
Pân' la mijloc, iar pe-alocuri
Pân' la subțiori în apă;
Chiuind cu veselie,
El scotea din fund buștenii,
Răscolea cu mâna grinduri,
Iarba o prindea-n picioare
Și-o smulgea din mâl în smocuri.

Stând în luntre Haiavata
Luneca precum o săgeată,
Peste apa Taquamenaw,
Prin vâltori și peste praguri,
După Cvazind cel puternic.

Străbătut-au firul apei
Dintr-un capăt până-n celalt,
Dând afară-ngrămădeala
De butuci și crengi uscate,
Netezind nisipu-n grinduri
De la munte până-n vale,
Până-n golful Taquamenaw.

 

(din volumul Cântarea lui Haiavata, traducere și note de Mihail Maievschi, Editura Pentru Literatură, 1967)